Când vechile mecanisme de putere nu mai pot controla guvernarea prin negocieri, încearcă să o controleze prin crize, presiuni și adversari convenabili.

Suveranismul, ultima armă a Sistemului pentru salvarea PSD? Există momente în politica românească în care evenimentele, privite separat, par simple coincidențe, dar puse cap la cap ridică întrebări incomode. Iar ceea ce se întâmplă astăzi în jurul PNL, PSD și al zonei suveraniste poate fi citit și prin prisma unei întrebări esențiale: ce se întâmplă atunci când vechile structuri de putere nu mai reușesc să-și impună voința prin negocieri politice obișnuite?

Teza acestui articol este că refuzul PNL-ului de a reveni într-o formulă de guvernare cu PSD a schimbat datele jocului politic și a creat presiuni pentru găsirea unei alte formule de conservare a influenței PSD. În această perspectivă, intensificarea presiunilor asupra zonei suveraniste și exploatarea vulnerabilităților sale pot deveni instrumente ale unei strategii de supraviețuire politică.

1. PNL a închis o ușă. Sistemul caută alta.

Refuzul PNL-ului de a mai participa la o guvernare cu PSD nu este un simplu detaliu de negociere. În urma căderii Guvernului Bolojan, liberalii au decis să nu mai facă parte dintr-un executiv alături de social-democrați, poziție reconfirmată ulterior prin deciziile partidului.

Această decizie a complicat calculele celor care s-au obișnuit să considere guvernarea un mecanism de redistribuire a funcțiilor și de conservare a influenței.

Atâta vreme cât PNL putea fi readus la masa negocierilor, exista posibilitatea refacerii unei formule politice în care PSD să-și păstreze accesul la putere. Dar când liberalii au început să spună răspicat „nu”, jocul s-a schimbat.

Iar aici apare întrebarea: dacă PNL nu mai poate fi convins să intre într-o nouă coaliție, cum poate fi construită o majoritate care să permită PSD să revină la guvernare sau să influențeze decisiv formarea ei?

O posibilitate ar fi presiunea asupra celorlalte formațiuni parlamentare, inclusiv asupra celor din zona suveranistă. O altă posibilitate ar fi adâncirea crizei politice până când o parte dintre actori ar ajunge să accepte o formulă pe care, în condiții normale, ar respinge-o.

Când refuzi să intri pe ușa din față, „Sistemul” încearcă uneori să te împingă pe ușa din dos.

2. Dosarul Georgescu: justiția nu trebuie să devină instrument de reglaj politic

Cazul lui Călin Georgescu ridică o problemă fundamentală pentru încrederea publică: poate fi justiția folosită selectiv, în funcție de momentul în care un dosar devine util într-o confruntare politică?

La 21 septembrie 2026, Reuters relata că Georgescu era vizat de o nouă anchetă, privind presupusa fraudă de 1,1 milioane de euro, și că se afla deja în fața instanțelor în alte două cauze. Acestea privesc acuzații distincte, iar acuzațiile nu echivalează cu o condamnare.

Dar întrebarea politică rămâne legitimă: dacă existau informații și probe care justificau investigarea unor fapte, de ce au fost acestea valorificate la un anumit moment și nu mai devreme?

Cu toate acestea, întrebarea merită pusă. Într-un stat de drept, calendarul acțiunilor judiciare trebuie să fie explicabil prin motive legale și procedurale, nu prin oportunități politice.

Să fim foarte clari: faptul că un dosar ar putea fi folosit politic nu îl face pe Georgescu nevinovat. Dacă există probe, ele trebuie examinate de instanțe independente. Dacă există vinovăție, aceasta trebuie stabilită printr-o hotărâre judecătorească, nu prin campanii mediatice sau verdicte livrate la televizor.

Dar nici eventualele vinovății ale unui personaj politic nu oferă „Sistemului” un certificat de integritate.

Un stat de drept nu poate funcționa după principiul „îl cercetăm când ne convine”. Justiția nu este o rezervă strategică a partidelor și niciun buton care poate fi apăsat atunci când negocierile politice nu mai dau rezultatele dorite.

Dacă există o asemenea selectivitate, ea trebuie demonstrată și sancționată. Iar dacă nu există, instituțiile trebuie să fie capabile să explice publicului de ce anumite acțiuni au avut loc la un anumit moment.

3. PRM și Vadim Tudor: ascensiunea, utilitatea și autodistrugerea

Istoria recentă a României oferă câteva precedente care merită analizate.

În anii ’90, Partidul România Mare, condus de Corneliu Vadim Tudor, a devenit una dintre principalele formațiuni naționaliste ale țării. În 2000, PRM a obținut peste 20% din voturile parlamentare, iar Vadim Tudor a ajuns în turul al doilea al alegerilor prezidențiale.

Ascensiunea nu s-a produs în afara sistemului politic. PRM a susținut, în prima parte a anilor ’90, guvernarea asociată FDSN, în cadrul așa-numitului „patrulater roșu”, alături de PUNR și alte formațiuni. Ulterior, Vadim Tudor a intrat în competiție directă cu Ion Iliescu.

Această succesiune de alianțe și conflicte arată că raporturile dintre naționalismul politic și partidele aflate la putere au fost, în acea perioadă, mult mai fluide decât ar sugera o simplă împărțire între „Sistem” și „anti-Sistem”.

PRM a ajuns să concentreze o parte importantă a nemulțumirii populare. Experiența PRM ilustrează o vulnerabilitate recurentă a formațiunilor construite în jurul unui lider dominant: după atingerea unui vârf electoral, conflictele interne, deciziile liderului și pierderea credibilității pot transforma o forță parlamentară importantă într-un actor marginal.

Iar întrebarea pentru prezent este dacă zona suveranistă riscă să repete același traseu: de la instrument al nemulțumirii populare la o forță fragmentată, incapabilă să-și mai reprezinte electoratul.

4. PUNR: de la forță parlamentară la dispariție

Un alt exemplu este Partidul Unității Națiunii Române (PUNR), formațiune naționalistă care a avut o prezență semnificativă în politica românească a anilor ’90.

La alegerile parlamentare din 1992, PUNR a obținut aproximativ 8% din voturi, devenind un actor important, în special în Transilvania. Partidul a participat la formule de susținere a puterii din acea perioadă, iar Gheorghe Funar, una dintre figurile sale centrale, a trecut ulterior la PRM.

PUNR a intrat apoi într-un declin electoral, iar în 2006 a dispărut ca formațiune independentă, prin fuziunea prin absorbție cu Partidul Conservator.

Totuși, cazul PUNR arată cât de repede se poate schimba statutul unei formațiuni naționaliste: de la reprezentare parlamentară consistentă la absorbție și dispariție de pe scena politică.

PRM și PUNR sunt precedente relevante pentru a înțelege cât de vulnerabile pot deveni partidele care își construiesc identitatea în jurul unui singur lider, al unui discurs de protest sau al unei conjuncturi electorale favorabile.

5. Suveranismul: o resursă electorală care poate deveni dispensabilă

Aici se află, poate, cea mai incomodă întrebare a politicii românești: este suveranismul o mișcare autonomă, cu un proiect politic coerent, sau poate deveni, în anumite împrejurări, o resursă electorală exploatabilă de vechile structuri de putere?

Nemulțumirea populară este reală. Neîncrederea în instituții, corupția, inegalitățile și sentimentul că deciziile se iau în cercuri închise au alimentat ascensiunea formațiunilor suveraniste.

Dar nemulțumirea nu garantează automat independența politică a celor care pretind că o reprezintă.

Un curent de protest poate fi util mai multor actori: poate fragmenta opoziția, poate bloca alternative politice, poate furniza voturi într-o negociere parlamentară sau poate crea o criză în urma căreia vechile partide revin la masa puterii.

Iar dacă o asemenea mișcare devine, la un moment dat, incomodă pentru cei care au tolerat-o, au negociat cu ea sau au beneficiat indirect de pe urma ei, poate apărea tentația de a-i exploata vulnerabilitățile, de a-i accentua contradicțiile și de a-i accelera declinul.

Aceasta este ipoteza politică ce merită investigată în cazul actualei crize. Nu ca verdict anticipat, ci ca întrebare legitimă despre raporturile dintre putere, instituții și competiția electorală.

Dacă vechile mecanisme de putere au capacitatea de a influența atât ascensiunea, cât și marginalizarea unor curente politice, atunci adevărata miză nu este doar cine intră în următorul guvern, ci cine controlează regulile jocului.

6. PNL, PSD și capcana unei noi crize politice

Refuzul PNL-ului de a intra într-o nouă guvernare cu PSD poate fi privit ca o ruptură a logicii negocierilor care au dominat politica ultimilor ani.

Dar această ruptură nu garantează, prin ea însăși, dispariția vechilor mecanisme de putere.

Dacă PSD nu poate reveni la guvernare printr-o înțelegere cu PNL, presiunea se poate muta spre celelalte formațiuni parlamentare. Iar dacă partidele suveraniste ajung să susțină o formulă politică dominată de PSD, trebuie să ne întrebăm ce au câștigat, ce au cedat și, mai ales, ce au promis propriului electorat.

În egală măsură, dacă dosarele unor lideri suveraniști sunt invocate în dezbaterea publică într-un moment de criză politică, instituțiile trebuie să ofere explicații verificabile, iar presa trebuie să urmărească faptele, nu să se transforme în instrument de presiune.

Nu orice acțiune judiciară este o operațiune politică. Dar nici nu trebuie să presupunem că simpla existență a unui dosar exclude posibilitatea exploatării sale politice.

Adevărata probă pentru instituțiile statului este să demonstreze că legea se aplică indiferent de interesul electoral al momentului.

Concluzie: Sistemul nu trebuie să câștige doar pentru că adversarii săi pierd

Astăzi, România se află într-un moment în care refuzul PNL de a reveni într-o guvernare cu PSD complică ecuația puterii. În acest context, orice presiune asupra partidelor suveraniste, orice negociere parlamentară și orice acțiune judiciară cu impact politic trebuie analizate cu luciditate.

Nu pentru a-i declara nevinovați pe liderii suveraniști. Nu pentru a transforma PSD într-unicul vinovat pentru toate problemele țării. Și nici pentru a prezenta orice instituție drept o anexă a unei conspirații.

Ci pentru a nu permite ca lupta împotriva unor eventuale vinovății individuale să devină un pretext pentru conservarea unor privilegii colective.

Un suveranism care ajunge să salveze politic exact structurile pe care pretinde că vrea să le înlăture riscă să devină prizonierul propriului discurs.

Iar un „Sistem” care poate supraviețui oricărei crize, indiferent cine o declanșează și cine o plătește, nu mai are nevoie să câștige alegerile în mod direct. Îi este suficient să se asigure că, la finalul fiecărei confruntări, puterea reală rămâne în aceleași mâini.

România nu are nevoie de o nouă confruntare între tabere care se acuză reciproc de trădare. Are nevoie de instituții transparente, de justiție independentă și de partide care să nu-și sacrifice electoratul pentru câteva funcții la guvernare.

Pentru că adevărata schimbare nu înseamnă doar să schimbi personajele de pe scenă.

Înseamnă să schimbi mecanismul care le permite acelorași structuri să rămână permanent în spatele cortinei.