Călin Georgescu și icoana hibridă din biblioteca războiului
Călin Georgescu și icoana hibridă din biblioteca războiului
Apariția și dispariția lui Călin Georgescu din politica românească seamănă mai puțin cu o carieră și mai mult cu o… hologramă de tip GRU, generată strategic în spațiul public românesc. Dintr-un cotlon digital, dintr-o cameră plină de diplome, icoane cu sfinți în opinci, dosare și steaguri tricolore, omul a apărut în fața noastră exact așa cum își imaginează Kremlinul un patriot român: cu verbul de tribun și fundal de mănăstire naționalistă.
Și ce fundal! Mereu altul. O bibliotecă vie, care-și schimbă icoanele, diplomele și dosarele ca o piesă de teatru rusească în care recuzita trebuie adaptată la emoția momentului. Ba apare o icoană cu un sfânt în port tradițional, ba mai dispare o diplomă, ba steagul e mai vizibil, ba nu. Ce transmite asta subconștientului colectiv? Că omul are adâncime. Că e cultivat. Că e român adevărat. Adevărul e altul: decorul acela e o pastilă de manipulare vizuală, o cameră de rezonanță psihologică pentru publicul care trăiește cu mâna pe inimă când aude „Țară”, „Neam” și „Credință”.
Iar când TikTok-ul s-a umplut de înregistrări cu domnul Georgescu, parcă plonjat direct dintr-o capsulă a propagandei, am înțeles un lucru: nu asistăm la o campanie, ci la o operațiune. Nu la un candidat, ci la un vector. Rusia nu mai are nevoie de tancuri pentru a ajunge în Carpați. Are algoritmi, influenceri cu creierul-n chiloti și păpuși care recită poezii naționalist-mesianice în fața bibliotecii în continuă metamorfoză.
A fost viralizat de TikTok în mod aproape instantaneu. Un „nimeni” pentru publicul larg, transformat peste noapte în steaua polară a unei părți din electorat, mai ales tinerii, care confundă sarcasmul cu clarviziunea și carisma cu competența. Strategia? Simplă și verificată: creează un personaj care pare antisistem, dar care repetă până la sațietate punctajele Kremlinului – suveranism fals, anti-UE, anti-NATO, glorificarea istoriei mitologizate și ură viscerală față de „trădători”.
Faptul că domnul Georgescu s-a retras „din viața politică” e ultimul act din piesa de teatru. Nici nu era nevoie să câștige. Scopul era altul: să încurce, să polarizeze, să macine încrederea în instituțiile statului, în partidele reale (bune, rele, dar alese), în apartenența la Vest. A fost testul perfect al unei bombe ideologice: vezi cât de ușor poate fi injectată în sistem o figură falsă, cu CV umflat și decor iconic? Vezi cât de repede prinde ideea că salvarea vine de la un Mesia apărut de nicăieri?
În acest război hibrid, biblioteca lui Georgescu e mai periculoasă decât o armă. Pentru că lovește acolo unde doare mai tare: în mințile care vor răspunsuri simple la întrebări complicate. În sufletele care vor să creadă că România are un destin scris în cer și nu într-o sală de consiliu de la Bruxelles. În electoratul care, frustrat și în derivă, vrea o speranță chiar dacă e una mincinoasă, cu fundal mobil și icoane de recuzită.
Ce urmează? Nimic nou. Va veni un alt personaj. Cu alt decor. Poate mai modern, poate cu holograme sau podcasturi cu lumânări și colivă. Dar rețeta rămâne aceeași: un amestec de misticism, naționalism de tarabă și ură direcționată cu precizie matematică.
Și, ca de obicei, n-o să știm că am fost ținta, decât după ce ne vom fi transformat în armă.
Dar poate cel mai straniu obiect din arsenalul vizual al domnului Georgescu este… icoana. Nu una oarecare – ci o reprezentare sfântă, pictată în stil ortodox, dar cu o anomalie atât de grosolană încât nu poate fi trecută cu vederea nici de un credincios, nici de un iconograf, nici măcar de un copil care-a trecut pe la ora de Religie: sfântul este îmbrăcat în port popular românesc.
Ei bine, asta nu e doar o gafă sau o naivitate folclorică. Este o intervenție ideologică.
În canoanele Bisericii Ortodoxe, sfinții sunt reprezentați în veșminte liturgice, imperiale, monahale sau, în cazul mucenicilor, în haine simple, dar niciodată în porturi etnografice contemporane sau specifice unui anumit spațiu național. Icoana nu e o poză artistică, ci un simbol teologic. Ea nu flatează identitatea națională – ci transcende lumea materială.
Prin urmare, acea icoană nu e o icoană. E o propagandă travestită în spiritualitate.
Este imaginea unui „sfânt al neamului” – o creație deliberată, menită să asocieze ideea de sfințenie cu identitatea națională pură, cu „românul adevărat”. E ceea ce face de decenii propaganda rusă: ortodoxism de vitrină, amestecat cu naționalism etnic, până iese o pastă mistică ce poate unge orice discurs antieuropean și antioccidental.
În spatele acelui chip aureolat îmbrăcat în ie și opinci se ascunde o bombă semiotică: Dumnezeu e român, și cine nu e cu românul autentic (a se citi: cu Georgescu și cu ce reprezintă el), nu e cu Dumnezeu.
Este o încercare subtilă, dar profundă, de a rescrie simbolic un nou tip de ortodoxie – etnică, tribală, anti-universală, ruptă de tradiția canonică și aliniată, în schimb, la o doctrină geopolitică. Una care n-are nicio treabă cu mântuirea, dar foarte mult cu manipularea maselor.
Astfel, acea icoană, plasată atent în fundalul filmărilor, nu e doar o pată de culoare. Este un pivot vizual al unei ideologii care se hrănește din suferința și confuzia unei națiuni obosite. Un nou totem ridicat nu pentru rugăciune, ci pentru mobilizare.
Într-o țară vulnerabilă la simboluri și la fantomele trecutului, o astfel de imagine valorează mai mult decât un discurs. Pentru că, în timp ce vorbele se uită, icoanele se păstrează în suflet. Chiar și când sunt false. Mai ales atunci.
Și-atunci nu mai vorbim de un simplu personaj care „aproape a câștigat alegerile”, ci de o operațiune reușită, care a trecut prin retină direct în ADN-ul identitar. Cu steagul, cu diplomele și cu sfântul de pe raft – totul gândit, nimic întâmplător.
Asta nu e politică. Asta e liturghia unui război hibrid. Și icoana e steagul lui.