„Cine este fără păcat să arunce primul cu piatra”
„Cine este fără păcat să arunce primul cu piatra”: Despre șpagă, vină colectivă și drumul înainte
În Evanghelia după Ioan, capitolul 8, găsim una dintre cele mai răscolitoare scene din Noul Testament: o femeie prinsă în adulter este adusă înaintea lui Isus de către cei care o acuzau și cereau să fie judecată. Răspunsul lui Isus, care a devenit una dintre cele mai puternice replici din istoria umanității, a fost simplu: „Cine dintre voi este fără păcat, să arunce cel dintâi cu piatra.”
Această frază a fost invocată de nenumărate ori când omenirea a fost pusă față în față cu judecata, ipocrizia și complexitatea vinovăției. Astăzi, o putem aplica, cu toată greutatea ei morală, în fața unui fenomen care a marcat profund societatea românească în ultimele decenii: corupția măruntă, adesea acceptată tacit, și practica șpăgii.
Vinovați cu toții, forțați de sistem
Cine n-a dat măcar o dată „ceva” la doctor? Cine n-a simțit presiunea de a „unge” o rotiță a sistemului pentru a obține un act, un tratament, o șansă la un examen sau, mai grav, pentru a nu pierde o șansă vitală?
În ultimele zeci de ani, corupția în România nu a fost doar o excepție, ci o normă tăcut acceptată. Nu pentru că cetățenii ar fi fost din fire necinstiți, ci pentru că sistemul a fost construit în așa fel încât șpaga devenea adesea singura soluție pentru a supraviețui sau a-ți proteja familia.
Am fost prinși într-o capcană colectivă în care vinovăția nu mai era clar delimitată. Ce faci când trebuie să-ți operezi copilul și ți se sugerează discret că fără „atenție” nu se poate? Câtă vină mai ai când refuzi să dai șpagă și pierzi o licitație în fața unui competitor mai „generos”? Nu e aceasta o formă de constrângere mascată, în care alegerea reală devine o iluzie?
Mai putem vorbi despre vinovăție individuală?
Aceasta este întrebarea-cheie. Când un întreg sistem funcționează pe bază de corupție, mai putem vorbi despre răspundere morală individuală? Sau trebuie să înțelegem că suntem prizonierii unei vinovății colective, iar eliberarea nu vine prin judecarea celor care au fost forțați să joace după regulile impuse, ci prin schimbarea radicală a regulilor jocului?
A-i judeca pe cei care au dat șpagă în ultimele decenii, fără a analiza contextul istoric, presiunea socială și lipsa de alternative reale, înseamnă a arunca piatra cu ușurință, uitând propria complicitate – directă sau indirectă.
Ce facem mai departe?
- Recunoaștem adevărul: Corupția nu a fost un accident. A fost o parte integrantă a funcționării statului. Iar simplul fapt că milioane de oameni au fost puși în situația de a o accepta este o dovadă că problema este sistemică, nu doar morală.
- Renunțăm la judecata ipocrită: Înainte de a condamna pe cineva care „a dat”, trebuie să ne întrebăm în câte rânduri noi înșine am tăcut, am acceptat, am închis ochii sau am profitat.
- Refuzăm normalizarea: Oricât de prezentă a fost, corupția nu trebuie să fie norma. Trebuie să refuzăm ideea că „merge și așa”. În fiecare mic gest de rezistență — în a nu cere, în a nu accepta, în a denunța — începe vindecarea.
- Construim mecanisme de integritate, nu doar pedeapsă: Nu e suficient să căutăm vinovați. Avem nevoie de instituții transparente, proceduri clare, educație civică și cultură a respectului reciproc. Nu doar frica de lege, ci încrederea că sistemul funcționează fără mită.
Un viitor fără piatră în mână
Adevărata schimbare începe atunci când nu mai aruncăm cu piatra, ci construim cu ea. Când o folosim nu ca armă de judecată, ci ca piatră de temelie pentru o societate dreaptă, empatică, funcțională.
Cei care au dat șpagă nu sunt monștri morali. Sunt oameni care au încercat să se descurce într-un sistem strâmb. Să nu uităm: reforma începe nu cu pedeapsa, ci cu înțelegerea. Și continuă cu alegerea fermă de a nu mai accepta un mecanism care ne forțează să păcătuim doar pentru a trăi normal.