Șpaga – simptomul unui sistem strâmb, nu un gest de voință
În România (și nu numai), „șpaga” este un cuvânt dureros de familiar, o realitate adesea tolerată, rareori discutată cu onestitate. Deși legea incriminează fapta de mită atât la dătător, cât și la primitor, e esențial să facem o distincție morală și practică între cele două categorii de actori implicați. Nu din placere dă cineva șpagă, ci adesea din disperare. În schimb, cel care o primește o face, aproape fără excepție, din lăcomie sau abuz de putere.
Șpaga ca mecanism de supraviețuire
Mulți dintre cei care dau șpagă nu o fac pentru a obține un avantaj necuvenit, ci pentru a beneficia de un drept elementar: un act de identitate, o intervenție medicală urgentă, o autorizație blocată fără motiv, sau un proces tratat cu minimă corectitudine. Sistemul, corupt sau greoi, îi pune în poziția de a alege între două variante inacceptabile: să aștepte la nesfârșit sau să piardă ceea ce le este necesar — sănătatea, locul de muncă, o pensie, chiar viața.
Aceste persoane nu se îmbogățesc. Din contră, se sărăcesc — nu doar material, ci și moral. Sunt umiliți, constrânși, împinși în afara unei justiții sociale care ar trebui să-i protejeze.
Șpaga ca sursă de îmbogățire
În partea opusă se află cei care primesc șpagă. Spre deosebire de dătător, aceștia dețin o poziție de putere — medici, funcționari, profesori, polițiști, inspectori, judecători etc. Ei condiționează bunul mers al unui serviciu public de o recompensă personală. Nu doar că profită de suferința altora, dar deseori întrețin și amplifică artificial birocrația și haosul tocmai pentru a forța mâna celor disperați.
Pentru ei, șpaga e un venit paralel, uneori mai consistent decât salariul legal. Este o formă de parazitare a sistemului și a cetățeanului. Este, în fond, o infracțiune de profit, nu de supraviețuire.
De ce nu ar trebui incriminați în același mod?
Legea actuală tratează cu severitate ambele părți ale tranzacției. Totuși, deși formal par egale, din punct de vedere moral și social diferența este profundă. În multe cazuri, cel care oferă mita este victima unui sistem corupt, forțat să încalce legea pentru a obține ceea ce oricum i se cuvenea.
De aceea, trebuie să ne întrebăm: este echitabil ca o mamă care plătește pentru ca fiul ei să fie operat urgent să fie sancționată la fel ca un medic care condiționează intervenția chirurgicală de acea plată? Evident, nu.
O justiție socială autentică ar trebui să recunoască diferența între constrângere și oportunism. Dacă vrem ca lupta anticorupție să fie eficientă și acceptată de societate, trebuie să începem prin a deosebi între corupția de supraviețuire și corupția de îmbogățire.
Spre o etică diferențiată a corupției
În mod ideal, șpaga nu ar trebui să existe. Nici de o parte, nici de cealaltă. Dar realitatea ne cere nuanțare. Dacă tratăm toate formele de mită cu aceeași măsură, riscăm să culpabilizăm victimele și să le punem pe același plan cu agresorii.
Este nevoie de o reformă nu doar juridică, ci și morală. De o cultură publică ce sancționează ferm cererea de mită, dar înțelege și, în unele cazuri, iartă oferta făcută sub presiune.
În concluzie, cel care dă șpagă, în multe cazuri, pierde: bani, demnitate, încrederea în sistem. Cel care o primește câștigă — dar o face în mod ilegitim, cu daune aduse atât celor din jur, cât și instituției pe care o reprezintă. Recunoașterea acestei asimetrii nu scuză complet fapta celui care oferă, dar o așază într-un context care permite o judecată mai dreaptă. Iar fără dreptate, nicio lege nu poate fi cu adevărat justă.