Profesori, sau unelte în slujba sistemului, prin liderii lor de sindicat?
Discuția despre rolul profesorilor în societate și despre felul în care aceștia își fac auzită vocea prin sindicate devine din nou una tensionată. Nu pentru că educația nu ar avea nevoie de o dezbatere reală despre finanțare, statut și calitate, ci pentru că acțiunile colective ale cadrelor didactice par să fie, mai degrabă, reacții sincronizate cu interesele unor lideri sindicali și politice, decât expresia autentică a unei nemulțumiri profesionale continue.
De ce protestează profesorii acum și nu atunci?
O întrebare legitimă este: de ce profesorii, prin sindicatele lor, aleg să protesteze vehement doar acum, după ce pachetul de măsuri care îi afecta direct a fost deja adoptat? În momentul în care ordonanțele și reformele fiscale au fost puse pe masă, reacția lor a fost aproape absentă. Tăcerea atunci și vocile ridicate acum sugerează că nu este vorba despre o mișcare autentică de apărare a interesului corpului profesoral, ci despre un calcul politic și sindical.
Această sincronizare întârziată ridică suspiciunea că protestele nu apar spontan, ci sunt declanșate atunci când liderii sindicali decid că momentul servește anumite agende. Profesorii devin astfel o masă de manevră, scoși în stradă nu atunci când sunt realmente afectați, ci atunci când interesele altora cer presiune socială.
Efectele reale asupra învățământului
Grevele și protestele actuale nu au cum să aducă beneficii reale învățământului. Ele nu vor schimba modul în care funcționează școlile, nu vor ridica standardele educaționale, nu vor rezolva problema programelor școlare depășite sau a lipsei de resurse didactice. În schimb, creează blocaje, tensiuni și un climat de neîncredere între elevi, părinți și profesori.
Într-un sistem educațional oricum fragil, marcat de lipsa performanței și de abandon școlar ridicat, orice destabilizare suplimentară nu face decât să accentueze degradarea.
Unelte în slujba sistemului si piedici pentru reformă
Momentul ales pentru aceste acțiuni nu este deloc întâmplător. Reforma educațională și noile pachete legislative și fiscale pun în pericol accesul la bani publici al unei clientele politice consolidate în jurul contractelor și funcțiilor din educație și administrație. Exact când există o presiune reală pentru transparență și eficiență, protestele sindicatelor creează un blocaj care lovește direct în direcția reformei.
Astfel, greva profesorilor devine, în mod paradoxal, un scut pentru vechile rețele de interese. În loc să fie o forță a schimbării, profesorii – prin liderii lor sindicali – se poziționează ca frână în fața transformării de care școala românească are atât de multă nevoie.
Concluzie
Profesorii ar trebui să fie vocea lucidă a societății, gardienii unei culturi a responsabilității și ai viitorului unei națiuni. În schimb, prin modul în care sunt manipulați de liderii lor de sindicat, riscă să rămână percepuți ca instrumente docile ale unui sistem care își apără privilegiile.
Grevele de acum nu rezolvă nimic din problemele reale ale educației, dar reușesc să pună frână unei reforme care amenință rețele de putere și bani publici. Întrebarea esențială este: vor reuși profesorii să-și regăsească autonomia și să se delimiteze de jocurile liderilor sindicali, sau vor rămâne simple unelte în slujba sistemului?