Când vrei să schimbi lumea, dar lumea nu vrea să fie schimbată

„Când vrei să schimbi lumea — dar lumea nu vrea să fie schimbată — nu mai ești revoluționar, ci reacționar.”

Când vrei să schimbi lumea, dar lumea nu vrea să fie schimbată

În sfera geopoliticii, puține figuri au stârnit la fel de multă controversă — și loialitate neclintită — precum Donald J. Trump și Vladimir Putin. În ultimul deceniu, acești doi lideri au devenit parteneri improbabili într-o ambiție comună: aceea de a contesta și, în cele din urmă, de a rescrie ordinea internațională liberală care a guvernat politica globală de la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial. Eforturile lor, uneori calculate, alteori haotice, reflectă o viziune despre o lume nouă — mai puțin dependentă de multilateralism, mai concentrată pe consolidarea puterii, naționalism și diplomație tranzacțională. Dar ce se întâmplă când doi oameni încearcă să schimbe lumea, iar lumea se opune?

O alianță improbabilă

Relația dintre Trump și Putin a început cu mult înainte ca Trump să devină președinte. Admirația reciprocă era evidentă: Trump l-a lăudat frecvent pe Putin pentru imaginea sa de om puternic, în timp ce presa rusă îl prezenta pe Trump drept un disruptor al establishmentului occidental. În timpul președinției lui Trump (2017–2021), cei doi lideri păreau aliniați ideologic pe mai multe fronturi — scepticism față de NATO, dispreț față de Uniunea Europeană, suspiciune față de globalism și o afinitate pentru eficiența autoritară în detrimentul dezordinii democratice.

În culise, presupuse canale de comunicare neoficiale și diplomație din umbră au conturat imaginea unui parteneriat ce mergea dincolo de respectul reciproc — sugerând o formă de coordonare. De la retragerea SUA din Siria până la slăbirea sancțiunilor împotriva Rusiei, convergența strategică era evidentă. Refuzul lui Trump de a-l condamna ferm pe Putin, chiar și în fața unor dovezi copleșitoare privind amestecul Rusiei în alegerile americane, a întărit percepția unei alianțe tăcute.

Aranjamente strategice și o viziune comună

În ultimii zece ani, cei doi lideri au căutat să remodeleze ordinea globală, atât economic, cât și politic. Elemente-cheie ale acestei strategii au inclus:

• Subminarea alianțelor occidentale: Criticile constante ale lui Trump la adresa NATO și a partenerilor din UE au slăbit încrederea în blocul occidental. În același timp, Putin a utilizat diplomația energetică, operațiuni cibernetice și războiul hibrid pentru a semăna diviziune în Europa și a testa unitatea transatlantică.
• Redefinirea dependențelor economice: Politicile „America First” ale lui Trump au încurajat războaiele comerciale și reîntărirea economiilor naționale în detrimentul interdependenței globale. Putin, la rândul său, și-a extins influența prin acorduri energetice, în special cu China și anumite părți ale Europei, cultivând dependența și reducând influența Occidentului.
• Normalizarea autoritarismului: Ambii lideri au promovat conducerea autoritară ca o formă de guvernare viabilă, chiar superioară. Retorica lui Trump, care flirtează cu limbajul autocratic și disprețuiește normele democratice, oglindește modelul lui Putin — controlul narațiunii, demonizarea opoziției și promovarea loialității personale în detrimentul instituțiilor.

Refuzul lui Trump de a condamna agresiunea rusă

Când Rusia a lansat invazia pe scară largă a Ucrainei în februarie 2022, lumea aștepta condamnări din partea liderilor occidentali. Trump, însă, nu a oferit una. Dimpotrivă, el a lăudat acțiunile lui Putin ca fiind „inteligente” și „strategice”, prezentând invazia ca pe o mișcare tactică, nu ca pe o agresiune brutală.

Chiar și în contextul în care comunitatea internațională a impus sancțiuni fără precedent și a mobilizat sprijin pentru Ucraina, Trump a continuat să se arate ambivalent. A criticat NATO — nu pentru că nu a prevenit războiul, ci pentru că, în opinia lui, l-ar fi provocat. A sugerat că, sub conducerea sa, războiul nu ar fi avut loc — nu pentru că s-ar fi opus lui Putin, ci pentru că relația lor personală ar fi prevenit conflictul.

Această lipsă de condamnare a avut consecințe — nu doar în postura de politică externă a Americii, ci și în consolidarea narațiunilor autoritare la nivel global.

Sprijinirea extremismului în Europa

Dincolo de poziția față de Ucraina, Trump și-a exprimat sprijinul — direct sau indirect — pentru forțe de extremă dreapta, naționaliste și populiste din Europa. A susținut-o public pe Marine Le Pen în alegerile prezidențiale din Franța (2017), l-a lăudat pe Viktor Orbán pentru leadershipul său dur în Ungaria și și-a exprimat admirația pentru Matteo Salvini în Italia.

Aceste susțineri nu au fost doar retorice. Ele au legitimat mișcări care contestă normele democratice, promovează politici anti-imigrație și caută slăbirea unității europene. Narațiunea lui Trump — „protejăm granițele”, „drenăm mlaștina”, „America First” — a devenit un șablon pentru lideri europeni care adoptă slogane similare: „Ungaria înainte de toate”, „Italia pentru italieni”, „Franța pentru francezi”.

Reacția lumii și a Americii

Deși Trump și Putin s-au văzut pe sine ca arhitecții unei noi ordini mondiale, lumea existentă nu s-a lăsat învinsă.

În Statele Unite, ambițiile lui Trump au întâmpinat rezistență puternică. Sistemul judiciar, presa și societatea civilă au acționat ca bariere împotriva celor mai periculoase impulsuri ale sale. Președinția sa s-a încheiat cu evenimentele dramatice din 6 ianuarie 2021, când o mulțime violentă, incitată de minciunile sale despre alegeri furate, a luat cu asalt Capitoliul. Trump a ramas o figură centrală în politica americană a candidat din nou din nou, si a obtinut un nou mandat.

La nivel global, invazia Ucrainei a devenit un moment de cotitură. În loc să consolideze o nouă ordine, a declanșat o apărare reînnoită a celei vechi. Țările occidentale au impus sancțiuni drastice, au oferit ajutor militar Ucrainei și au întărit NATO — inclusiv prin aderarea Finlandei și Suediei. Războiul nu mai este doar un conflict teritorial, ci o confruntare între democrație și autocrație.

Viitorul fragil

În ciuda eșecurilor, eforturile lui Trump și Putin nu au fost zadarnice. Ei au scos la iveală vulnerabilitățile democrației liberale, au contestat inevitabilitatea globalizării și au schimbat granițele acceptabilului în leadership. Au găsit aliați — unii în Sudul Global, alții printre alegătorii occidentali deziluzionați — care rezonează cu critica lor față de ordinea veche.

Totuși, schimbarea lumii necesita mai mult decat dorinta a doi lideri. Ea cere mai mult decât perturbare; necesită consens, durabilitate și legitimitate. În lipsa acestora, schimbarea devine haos.

Concluzie: Încăpățânarea lumii

Există o ironie poetică în faptul că doi oameni încearcă să rescrie narațiunea globală, doar pentru a descoperi că sunt respinși de sistemele pe care vor să le dărâme. Când vrei să schimbi lumea — dar lumea nu vrea să fie schimbată — nu mai ești revoluționar, ci reacționar.

Și în acea tensiune, se scrie istoria — nu doar de către visători, ci și de cei care se opun visului.

Articol preluat din:https://intelligentsolve.com/when-you-want-to-change-the-world-which-doesnt-want-to-be-changed/