Îngerii diavolului
Îngerii diavolului
În preajma alegerilor prezidențiale, România a devenit un studiu de caz pentru ceea ce analiștii numesc astăzi război hibrid: o confruntare purtată nu doar cu tancuri și rachete, ci cu narațiuni, emoții, frici și personaje atent plasate, ingerii diavolului. Spre deosebire de conflictele clasice, acest tip de război nu se vede imediat. El se simte. Se infiltrează în discursul public, în neîncrederea dintre cetățeni și în aparentele “soluții salvatoare” propuse de figuri care pozează în providențiale.
Multă vreme s-a vorbit aproape exclusiv despre componenta online a acestui război: campanii agresive pe rețelele de socializare, rețele de boți și troli, amplificarea artificială a unor mesaje radicale sau conspiraționiste. Dar reducerea fenomenului la mediul digital ar fi o eroare. Războiul hibrid dus în România a avut și o dimensiune umană, instituțională, mult mai periculoasă: anumite figuri politice și personaje provenite din zona serviciilor de forță au devenit vectori de mesaj, voluntar sau nu, conștient sau din oportunism.
În acest context, este esențial de subliniat că presiunea nu a venit dintr-o singură direcție. Rusia a fost, fără îndoială, un actor major în acest tip de confruntare, așa cum a fost și în alte state europene. Însă, în mod paradoxal pentru unii, aceeași destabilizare a fost alimentată și dinspre curentele radicale asociate cu mișcarea MAGA din Statele Unite, interesate de o reconfigurare brutală a zonelor de influență și de slăbirea structurilor multilaterale. Ținta finală a acestor strategii convergente nu era doar România, ci însăși Uniunea Europeană, imaginată ca fiind dezmembrată “la cererea popoarelor”, după ce acestea ar fi fost convinse că UE este sursa tuturor problemelor lor.
Un moment simbolic al acestei stări de fapt a fost reacția publică a unui astfel de personaj – o personalitate acum, controversată dar in care multi romani isi pusesera speranta, – care a ales să transmită mesajul „Ne facem bine” exact în clipa în care au fost anunțate rezultatele primului tur al alegerilor prezidențiale. Era momentul în care Călin Georgescu, promovat intens, cu resurse a căror origine a fost subiect de speculație publică („Dumnezeu știe de unde”, spuneau ironic unii comentatori), și susținut de o campanie online agresivă, ajunsese pe prima poziție.
Întrebarea firească este: cum anume „ne-am fi făcut bine” într-o asemenea situație? Cum se poate vindeca o societate atunci când succesul electoral al unui candidat este însoțit de suspiciuni legate de manipulare, de propagandă coordonată și de un discurs care alimentează ruptura, nu coeziunea? Răspunsul pare să fie chiar cheia întregii operațiuni: nu era vorba despre vindecare, ci despre iluzia ei.
Mesajul „Ne facem bine” capătă, astfel, o semnificație mult mai întunecată. Nu mai este o expresie a speranței colective, ci semnalul unui joc dublu. Un joc în care „îngerii” care promit salvarea pot fi, de fapt, purtătorii unui proiect distructiv. În care patriotismul este instrumentalizat, credința este mimată, iar nemulțumirile reale ale populației sunt transformate în arme împotriva propriului stat.
Războiul hibrid nu câștigă prin forță, ci prin confuzie. Iar cea mai mare victorie a sa este momentul în care nu mai știm cine ne vrea binele și cine ne împinge, cu un zâmbet liniștitor, spre marginea prăpastiei.