Cand Sperietorile Sistemului se dezumfla

În politică există o regulă simplă: orice putere are nevoie de un adversar convenabil. Un adversar suficient de spectaculos încât să mobilizeze propriul electorat, dar suficient de controlabil încât să nu răstoarne cu adevărat masa.

De ani buni, mulți observatori ai scenei politice românești susțin că ceea ce numim generic „Sistemul” și-a construit propriile sperietori. Nu neapărat din nimic, ci amplificând anumite personaje și formațiuni până când acestea au devenit amenințarea perfectă. În această logică, numele lui Călin Georgescu și ascensiunea AUR au reprezentat două instrumente politice diferite, dar utile aceluiași mecanism.

Astăzi însă pare că această strategie începe să dea rateuri.

Primul balon care se dezumflă este Georgescu. Ruptura evidentă de la televiziunea Realitatea sugerează că fostul favorit al unei părți a establishmentului mediatic nu mai reprezintă o investiție rentabilă. Un personaj politic devine inutil în momentul în care nu mai produce emoție, nu mai polarizează suficient sau începe să scape din scenariul inițial.

A doua sperietoare este AUR. După ani în care partidul a fost prezentat simultan drept principalul pericol pentru democrație și principalul beneficiar al nemulțumirii populare, formațiunea pare să fi intrat într-o etapă de plafonare. Există numeroase speculații că sondajele interne ale partidelor ar indica niveluri mai reduse decât cele prezentate în spațiul public, însă aceste informații nu sunt verificabile și trebuie tratate cu prudență. Dacă această percepție este corectă, atunci nici AUR nu mai poate juca rolul sperietorii perfecte.

De aici apare întrebarea esențială.

Ce face Sistemul atunci când sperietorile sale se dezumflă?

Prima reacție pare să fie abandonarea investițiilor fără viitor. Exact cum un investitor își lichidează activele care nu mai produc profit, și mecanismele de putere renunță rapid la figurile care și-au consumat utilitatea. În această cheie poate fi interpretată și răcirea relației cu Georgescu.

A doua reacție pare să fie încercarea de reparații capitale la AUR. Nu neapărat pentru a-l aduce la guvernare, ci pentru a-l menține suficient de puternic încât să continue să mobilizeze electoratul advers. O sperietoare trebuie să rămână credibilă. Dacă devine prea slabă, încetează să mai sperie.

Problema este însă mai profundă.

Dacă și PSD traversează una dintre cele mai dificile perioade din istoria sa electorală, iar AUR nu mai crește spectaculos, întregul mecanism al polarizării începe să se gripeze. O societate nu poate fi mobilizată la nesfârșit prin frică, mai ales atunci când obiectul fricii își pierde consistența.

În acel moment, Sistemul are câteva opțiuni.

Poate încerca să creeze o nouă sperietoare. Politica românească a demonstrat de multe ori că apariția unor personaje aparent providențiale sau radicale coincide cu momente de criză ale partidelor tradiționale.

Poate încerca să fragmenteze opoziția, încurajând conflicte interne și competiții sterile între formațiunile antisistem.

Poate încerca schimbarea agendei publice, mutând atenția către teme externe, economice sau de securitate, astfel încât dezbaterea despre performanța guvernării să treacă în plan secund.

Sau poate încerca rebranduirea propriilor structuri, promovând figuri noi care să dea impresia unei schimbări fără ca mecanismele de putere să se modifice în esență.

Există însă și un scenariu pe care establishmentul îl evită cel mai mult: acela în care cetățenii nu mai răspund la politica fricii. Atunci când alegătorii nu mai votează împotriva unei sperietori, ci în favoarea unor proiecte concrete, întreaga arhitectură bazată pe polarizare începe să se prăbușească.

Poate că adevărata criză a Sistemului nu este scăderea unui partid sau dispariția unui lider. Adevărata criză începe atunci când instrumentele sale de mobilizare nu mai funcționează.

Pentru că orice sperietoare are un termen de valabilitate. Iar când toate sperietorile se dezumflă, cei care le-au construit sunt obligați să găsească altceva sau să răspundă, în sfârșit, la întrebările pe care ani de zile au încercat să le evite.