România are nevoie de împăcare socială
România are nevoie de împăcare socială. Dincolo de dezbinare: o chemare la luciditate și împăcare
În ultimii ani, suveranismul a devenit pentru mulți români un strigăt de frustrare și o promisiune de recâștigare a demnității. Dorința de a fi respectați, de a decide singuri și de a ne proteja identitatea este firească. Problema apare însă atunci când suveranismul alunecă în exces, se transformă în dogmă și ajunge să dezbine societatea în „noi” și „ei”, în „patrioți” și „trădători”. Această dezbinare ne slăbește pe toți.
Istoria — atât a României, cât și a lumii — ne arată un adevăr incomod: suveranismul excesiv nu a adus niciodată bunăstare socială durabilă. Mai des, a creat conflicte, izolare și regres.
În România interbelică, radicalizarea discursului naționalist a alimentat tensiuni interne, violență politică și instabilitate. În loc să construiască instituții solide și o economie modernă, societatea s-a fragmentat, deschizând drumul către autoritarism și, în final, către pierderi teritoriale și umane dramatice.
În perioada comunistă târzie, un suveranism rigid, închis față de lume, a fost folosit pentru a justifica izolarea economică și politică. Rezultatul nu a fost independența prosperă, ci sărăcie, lipsuri și o ruptură adâncă între stat și cetățeni.
La nivel internațional, exemplele sunt la fel de grăitoare. Politicile de izolaționism economic din anii ’30 au adâncit Marea Criză și au amplificat tensiunile care au dus la război. Naționalismele exacerbate din Europa secolului XX au promis „măreție” și „suveranitate totală”, dar au livrat distrugere, ură și milioane de victime. Chiar și în epoci mai recente, statele care au ales închiderea față de cooperare au plătit prețul prin stagnare, emigrație masivă și pierderea influenței reale.
A spune aceste lucruri nu înseamnă a nega importanța suveranității. Suveranitatea este un instrument, nu un scop în sine. Ea trebuie să servească bunăstării oamenilor, nu orgoliilor politice. O țară este cu adevărat suverană atunci când cetățenii ei trăiesc mai bine, când instituțiile funcționează, când economia creează oportunități și când vocea ei este respectată prin cooperare, nu prin izolare.
De aceea, această chemare nu este una împotriva celor care cred în suveranitate, ci către ei și către toți ceilalți: haideți să renunțăm la limbajul care ne rupe unii de alții. Haideți să acceptăm că dragostea de țară poate lua forme diferite și că niciuna nu are monopol pe patriotism. Putem apăra interesul național fără a transforma diferența de opinie în dușmănie.
România are nevoie de împăcare socială, de dialog onest și de un drum comun spre dezvoltare durabilă — unul care îmbină identitatea cu deschiderea, demnitatea cu cooperarea, suveranitatea cu responsabilitatea. Numai împreună, nu unii împotriva altora, putem construi o țară mai puternică, mai dreaptă și mai prosperă pentru toți.