Am uitat să sărbătorim sau ne-au fost furate sărbătorile și simbolurile naționale?
Am uitat să sărbătorim sau ne-au fost furate sărbătorile și simbolurile naționale?
Există momente în care o națiune ar trebui să respire la unison: zilele de sărbătoare, drapelul ridicat, imnul cântat fără suspiciuni. Și totuși, astăzi, în România, aceste gesturi simple par încărcate de teamă, de etichete și de calcule politice. Nu pentru că am uitat noi să sărbătorim, ci pentru că bucuria ne-a fost, încet și sistematic, confiscată.
Contextul actual ne spune o poveste tristă: aproape orice simbol devine instrument. Sărbătorile naționale nu mai sunt prilej de comuniune, ci scene pentru lupte de imagine. Spațiul public e ocupat de lozinci, de tribune improvizate, de revendicări care nu unesc, ci despart. În loc să fie zile ale recunoștinței și ale memoriei colective, ele devin ocazii de a număra taberele, de a ridica garduri invizibile între „noi” și „ei”.
Această monopolizare a bucuriei a produs un efect toxic: politizarea sentimentului patriotic. Astăzi, dacă ridici steagul național, riști să fii încadrat automat într-o categorie politică anume. Dacă îți exprimi mândria de a fi român, ești suspectat de afiliere. Drapelul, care ar trebui să ne adune, ajunge să ne separe. Asta nu e doar nedrept; e periculos pentru fibra civică a societății.
Când simbolurile sunt confiscate, oamenii se retrag. Renunță să mai iasă în piață, să mai cânte, să mai celebreze. Bucuria se transformă în prudență. Entuziasmul în tăcere. Iar tăcerea, în timp, devine dezbinare. Ajungem să trăim un paradox: avem sărbători, dar nu le mai simțim; avem simboluri, dar nu le mai folosim; avem o identitate comună, dar ne temem s-o afirmăm.
De aici și sentimentul dureros că „ne-au furat bucuria de a fi români”. Nu pentru că iubirea de țară ar fi dispărut, ci pentru că a fost înghesuită într-o retorică îngustă, revendicată de unii ca proprietate exclusivă. Patriotismul adevărat, însă, nu aparține niciunui partid. El trăiește în gesturi mărunte: în respectul pentru ceilalți, în grija pentru binele comun, în memoria istoriei fără ură și fără manipulare.
Întrebarea care apare firesc — „ce merită cei care au făcut asta?” — e una a frustrării, nu a violenței. Răspunsul nu poate fi răzbunarea, ci responsabilitatea. Societatea nu se vindecă prin pedeapsă oarbă, ci prin claritate morală, prin reguli corecte și prin refuzul de a mai recompensa cinismul. Merită să fie trași la răspundere publică cei care deturnează simbolurile, nu să fie transformați în martiri ai propriei zgomotoase retorici.
Când și cum se va putea igieniza societatea românească? Nu peste noapte. Dar începe atunci când refuzăm să mai cedăm bucuria. Când revendicăm simbolurile ca bunuri comune, nu ca arme. Când reînvățăm să sărbătorim fără să întrebăm „cine organizează” și „cine câștigă”. Când steagul revine la oameni, nu la tribune.
Igienizarea nu înseamnă purificare forțată, ci educație civică, dialog, reguli clare și spațiu pentru diferențe fără demonizare. Înseamnă să nu mai acceptăm ca patriotismul să fie urlat, ci trăit. Să nu mai permitem ca dezbinarea să fie profitabilă.
Poate că n-am uitat să sărbătorim. Poate că încă știm cum. Trebuie doar să avem curajul să luăm înapoi ceea ce e al nostru: bucuria, simbolurile și dreptul de a fi români fără etichete.