Țara care nu mai are voie să fie fericită: industria fricii din televiziuni
Există o formă de manipulare despre care vorbim prea puțin.
Nu este neapărat minciuna.
Este bombardamentul.
Bombardamentul continuu cu frică, scandal, crimă, război, corupție, criză, faliment, boală, catastrofă, conflict politic și previziuni apocaliptice.
Deschizi televizorul dimineața: ceva rău s-a întâmplat.
Îl deschizi la prânz: aceeași știre, reluată și comentată.
Seara: aceeași poveste este reinterpretată de alți invitați.
A doua zi: o nouă „bombă”.
Apoi alta.
Și alta.
Și alta.
La un moment dat, nu mai este vorba doar despre informare.
Este vorba despre starea psihologică în care este ținută o populație.
Iar o populație ținută permanent în frică, furie și nemulțumire devine o populație obosită, neîncrezătoare și ușor de manipulat.
România televizată este mai rea decât România reală?
Aceasta este întrebarea pe care ar trebui să ne-o punem.
Pentru că România pe care o vedem la televizor este, foarte des, o Românie în care aproape nimic nu funcționează.
Totul este scandal.
Totul este criză.
Totul este corupție.
Totul este trădare.
Totul este incompetența cuiva.
Totul este „fără precedent”.
Totul este „înspăimântător”.
Totul este „ultima șansă”.
Totul este „dezastru”.
Dar România reală este mult mai complicată decât această caricatură.
În România reală există milioane de oameni care muncesc în fiecare zi.
Există antreprenori care construiesc afaceri.
Există medici care își fac meseria.
Există profesori care își fac datoria.
Există cercetători.
Există ingineri.
Există agricultori.
Există oameni care își renovează casele, își cresc copiii, își plătesc taxele, economisesc, investesc și încearcă să construiască ceva.
Există localități care se dezvoltă.
Există investiții.
Există infrastructură nouă.
Există oameni care se întorc în țară.
Există tineri care își construiesc cariere.
Există lucruri care merg.
Dar acestea nu sunt întotdeauna suficient de spectaculoase pentru prime-time.
Pentru că o societate liniștită nu produce aceeași audiență precum una isterizată.
Industria nemulțumirii
Televiziunea comercială are o problemă structurală.
Trebuie să atragă atenția.
Iar creierul uman reacționează puternic la pericol.
O veste bună ne poate bucura.
O veste care ne sperie ne face însă să rămânem conectați.
De aici se poate naște o adevărată industrie a nemulțumirii.
Nu mai este suficient să spui ce s-a întâmplat.
Trebuie să găsești vinovatul.
Apoi trebuie să găsești scandalul.
Apoi, conflictul.
Apoi reacția.
Apoi contra-reacția.
Apoi „dezvăluirea”.
Apoi „informația bombă”.
Și mâine o luăm de la capăt.
Rezultatul?
Un telespectator care pleacă de la televizor cu impresia că trăiește într-o țară în care totul se prăbușește.
Iar după câțiva ani de asemenea bombardament, există riscul ca omul să nu mai poată face diferența dintre realitatea obiectivă și realitatea televizată.
Repetiția transformă informația în atmosferă
O informație negativă poate fi importantă.
Zece informații negative pot fi relevante.
Dar sute de informații negative, repetate zilnic, pot deveni o atmosferă psihologică.
Iar atmosfera psihologică contează.
Dacă în fiecare zi i se spune unui om că țara lui este terminată, că politicienii sunt toți hoți, că economia se prăbușește, că viitorul este sumbru și că nimic nu se poate schimba, omul poate ajunge să creadă că efortul personal nu mai are sens.
Aici apare efectul cel mai periculos.
Nu frica.
Neputința.
Omul care se teme încă poate acționa.
Omul care crede că nu mai există nicio soluție renunță.
Iar o populație fără speranță nu construiește
Acesta nu mai este doar un subiect psihologic.
Este unul economic.
O țară se dezvoltă atunci când oamenii ei cred suficient în viitor încât să investească în el.
Un antreprenor își riscă banii pentru o idee.
Un tânăr își petrece ani studiind pentru o carieră.
O familie face sacrificii pentru educația copiilor.
Un om muncește suplimentar pentru a-și cumpăra o casă.
O companie investește astăzi pentru profitul de peste cinci ani.
Toate acestea presupun un lucru:
Speranța că mâine poate fi mai bun decât astăzi.
Dacă societatea pierde această speranță, economia pierde o resursă fundamentală.
Oamenii nu mai investesc.
Nu mai riscă.
Nu mai au răbdare.
Nu mai acceptă sacrificii pentru obiective pe termen lung.
Devine dominantă cultura „să ne descurcăm cum putem acum”.
Iar o astfel de societate consumă mai mult decât construiește.
Dar există ceva și mai periculos: controlul politic al televiziunilor
Dacă manipularea comercială este nocivă, manipularea politică este infinit mai periculoasă.
Pentru că televiziunea care urmărește ratingul vrea să ne țină conectați.
Televiziunea controlată politic poate încerca să ne spună ce să credem.
Aici se află linia roșie.
Într-o democrație, presa poate critica guvernul.
Poate critica opoziția.
Poate critica președintele.
Poate critica instituțiile.
Poate susține o anumită perspectivă.
Dar în momentul în care un partid politic ajunge să controleze efectiv mecanismele prin care informația ajunge la populație, democrația începe să se golească de conținut.
Poți păstra alegeri.
Poți păstra partide.
Poți păstra Parlamentul.
Poți păstra discursuri despre libertate.
Dar dacă cetățeanului i se controlează sistematic informația pe care o primește, libertatea lui de a decide devine profund afectată.
Pentru că votul liber presupune, înainte de toate, accesul la informație liberă.
Când politica începe să controleze algoritmul
Problema devine și mai gravă odată cu explozia platformelor sociale.
Televiziunea are încă un avantaj: știm, în general, cine transmite.
Pe platformele sociale, mecanismul este mult mai subtil.
Un algoritm decide ce vedem.
Ce apare mai sus.
Ce dispare.
Ce devine viral.
Ce primește milioane de vizualizări.
Ce este recomandat.
Ce este retrogradat.
Ce cont este suspendat.
Ce conținut este etichetat.
În principiu, unele dintre aceste mecanisme pot fi necesare pentru combaterea fraudelor, a manipulării coordonate sau a conținutului ilegal.
Dar apare o întrebare fundamentală:
Cine controlează controlorul?
Dacă un partid politic poate influența platformele pentru a decide ce informații ajung la cetățean, atunci avem o problemă enormă.
Pentru că nu mai vorbim doar despre propagandă.
Vorbim despre posibilitatea apariției unei infrastructuri politice de control al percepției publice.
Nu trebuie să trecem de la propaganda televiziunii la propaganda algoritmului
Există un risc uriaș ca, în numele combaterii dezinformării, să construim mecanisme care pot fi folosite ulterior pentru a controla opiniile.
Astăzi poate fi eliminată o informație evident falsă.
Mâine poate fi eliminată o opinie incomodă.
Astăzi poate fi sancționată o manipulare.
Mâine poate fi etichetată drept „manipulare” orice opinie care deranjează puterea.
Astăzi algoritmul poate proteja societatea.
Mâine algoritmul poate proteja guvernarea de societate.
Diferența dintre cele două situații trebuie să fie apărată prin reguli extrem de clare și prin transparență.
Nu avem nevoie de un „Minister al Adevărului”.
Avem nevoie de mai multă libertate, mai mult pluralism și mai multă responsabilitate.
Guvernarea trebuie să rezolve problema fără să devină problema
Aici este paradoxul.
Statul poate face ceva.
Dar trebuie să fie extrem de atent la ceea ce face.
Nu trebuie să controleze televiziunile.
Nu trebuie să stabilească ce este „știrea corectă”.
Nu trebuie să decidă care opinii sunt acceptabile.
Nu trebuie să transforme platformele sociale în instrumente de supraveghere ideologică.
În schimb, poate:
- să asigure transparență totală asupra finanțării media și a publicității politice;
- să protejeze independența reală a instituțiilor audiovizuale;
- să asigure transparență asupra algoritmilor și a mecanismelor de moderare, în limitele legii;
- să sancționeze manipularea comercială sau politică atunci când încalcă legea;
- să susțină educația media;
- să publice date publice verificabile și ușor de înțeles;
- să încurajeze pluralismul mediatic și presa locală;
- să protejeze avertizorii de integritate și jurnaliștii independenți;
- să nu folosească banii publici pentru a cumpăra obediență editorială.
Și, mai presus de toate, să nu transforme lupta împotriva dezinformării într-o luptă împotriva libertății de exprimare.
Cea mai bună armă împotriva manipulării este un cetățean greu de manipulat
Poate că aici ar trebui să fie adevărata strategie națională.
Nu controlul informației.
Ci educarea cetățeanului.
Un cetățean care știe să întrebe:
Cine spune?
De ce spune?
Ce dovezi are?
Ce interese există?
Ce informație lipsește?
Cât de des este repetată?
Este fapt sau opinie?
Este statistică sau interpretare?
Ce altă perspectivă există?
Acest cetățean nu are nevoie ca statul să gândească pentru el.
Are nevoie ca statul să-i garanteze libertatea de a gândi.
O Românie care nu mai știe să se bucure este o Românie vulnerabilă
Poate că aceasta este concluzia cea mai importantă.
Nu trebuie să transformăm televiziunile în cluburi de optimism.
Nu trebuie să ascundem problemele.
Nu trebuie să cosmetizăm eșecurile.
Dar trebuie să refuzăm ideea că răul este singura știre care contează.
Pentru că există o diferență enormă între o societate care știe că are probleme și una care este convinsă că nu mai are nicio șansă.
Prima poate fi reparată.
A doua începe să renunțe.
Iar când oamenii renunță la speranță, renunță treptat și la investiție, la efort, la răbdare și la sacrificiul necesar construirii unui viitor.
De aceea, libertatea presei nu este doar dreptul jurnaliștilor de a vorbi.
Este dreptul cetățeanului de a auzi mai multe voci.
Libertatea platformelor sociale nu înseamnă că orice minciună trebuie protejată.
Înseamnă că puterea politică nu trebuie să primească dreptul de a decide ce este permis cetățeanului să gândească.
Iar combaterea manipulării nu trebuie să creeze o manipulare oficială.
Pentru că există ceva mai periculos decât o televiziune care ne sperie.
O televiziune pe care puterea o poate opri din a ne speria.
Și există ceva mai periculos decât un algoritm care ne arată prea multe informații.
Un algoritm pe care puterea îl poate obliga să ne arate doar informația convenabilă.
Într-o democrație sănătoasă, cetățeanul nu trebuie să fie ferit de realitate.
Trebuie să fie lăsat să o vadă în întregime.
Cu bune și cu rele.
Cu eșecuri și cu reușite.
Cu probleme și cu soluții.
Cu prezentul dificil, dar și cu posibilitatea unui viitor mai bun.
Pentru că o țară nu se construiește doar din beton, bani și proiecte.
Se construiește și din încrederea oamenilor că merită să construiască.
Iar această încredere poate fi distrusă în fiecare seară, puțin câte puțin, de un ecran.
Sau poate fi protejată de o societate care înțelege că libertatea informației este una dintre condițiile libertății de a spera.
Iar o societate care nu mai speră nu mai construiește.
Doar supraviețuiește.
Concluzii: Cine ne controlează ecranele ne poate controla și viitorul; avem nevoie de ajutor!