România, captivă în propriul său „Sistem”. Cum am ajuns aici?
Există o explicație oficială pentru criza politică în care se află România și există o explicație politică, mult mai incomodă, pe care tot mai mulți oameni au început să o formuleze: aceea că, dincolo de partide, guverne și președinți, există de peste trei decenii o rețea de putere capabilă să se reinventeze permanent și să rămână la butoane indiferent cine câștigă alegerile.
Să-i spunem, generic, „Sistemul”.
Nu este vorba neapărat despre o organizație unică, cu o comandă centrală și o listă de membri. Este mai degrabă o configurație de interese politice, administrative, economice, instituționale și de securitate care s-a propagat după 1989 din vechea Securitate. A învățat să supraviețuiască schimbării de sigle, de guverne și de oameni.
Iar drama României de astăzi ar putea fi tocmai aceasta: Sistemul a reușit să controleze nemulțumirea populară mai bine decât a reușit să rezolve cauzele ei.
De la PSD-ul dominant la „liberalismul” PSD-ist
Ani la rând, PSD a reprezentat principala structură politică prin care acest mecanism de putere și-a conservat influența.
PNL a pretins că reprezintă alternativa. În multe momente, însă, diferențele dintre cele două partide au devenit din ce în ce mai greu de identificat pentru electorat.
Apogeul acestei contradicții a fost alianța dintre PSD și PNL din perioada lui Klaus Iohannis.
O alianță care, pentru mulți dintre cei care votaseră alternativ cele două formațiuni timp de decenii, părea aproape împotriva naturii.
Dar exact această alianță avea să producă un efect devastator: a distrus granița dintre putere și opoziție.
Când cei care se certaseră public ani de zile ajung să guverneze împreună, electoratul începe inevitabil să se întrebe: care mai este diferența?
Iar răspunsul a venit la urne.
La parlamentarele din 2024, PSD a rămas primul partid, dar cu numai aproximativ 22% din voturile pentru Camera Deputaților, în timp ce AUR a ajuns la circa 18%, USR la aproximativ 12%, iar PNL la aproximativ 13%.
Era semnalul că vechiul mecanism începea să piardă controlul asupra unei părți importante a electoratului.
Și atunci s-a întâmplat ceva previzibil: nemulțumirea a trebuit canalizată
În loc ca nemulțumirea socială să producă o alternativă politică autentică, coerentă și greu de controlat, România a văzut ascensiunea unor formațiuni suveraniste și naționaliste: AUR, SOS România și POT.
Aici apare una dintre cele mai controversate ipoteze despre evoluția României din ultimii ani.
Și anume că Sistemul nu s-a temut de suveranism, ci s-a temut de un suveranism pe care nu l-ar putea controla.
Din această perspectivă, apariția și consolidarea unor formațiuni precum AUR, SOS și POT ar putea fi interpretată nu doar ca expresia unei revolte populare reale, ci și ca rezultatul unei reconfigurări politice în care furia alegătorilor a fost împinsă către forme de opoziție care puteau fi mai ușor demonizate, fragmentate și, eventual, controlate.
Rusia a intervenit. Dar asta nu explică totul
Rusia nu poate fi scoasă din ecuație.
Autoritățile române au făcut publice informații despre operațiuni de influențare și manipulare online, inclusiv despre activități desfășurate în contextul alegerilor prezidențiale din 2024. Documentele desecretizate au indicat folosirea unor rețele digitale și tehnici de influențare menite să distorsioneze competiția electorală.
Dar de aici până la explicația comodă „Rusia a făcut totul” este o distanță uriașă.
Pentru că Rusia poate exploata o fractură socială.
Nu ea trebuie să creeze fractura.
Nemulțumirile față de clasa politică, neîncrederea în instituții, sentimentul de nedreptate, corupția percepută, diferențele uriașe dintre România reală și România prezentată la televizor — toate acestea existau înainte de orice campanie de influențare externă.
Rusia poate amplifica un foc.
Dar cine a pus lemnele?
Decembrie 2024: momentul în care ceva s-a rupt
Pe 24 noiembrie 2024 a avut loc primul tur al alegerilor prezidențiale.
Pe 2 decembrie, CCR validase rezultatul primului tur și menținuse organizarea turului al doilea. Patru zile mai târziu, pe 6 decembrie, Curtea Constituțională a anulat întregul proces electoral și a dispus reluarea lui. Decizia a venit după desecretizarea unor informații ale serviciilor despre manipularea alegătorilor, folosirea netransparentă a tehnologiilor digitale și AI și finanțarea nedeclarată a campaniei.
Aceasta este realitatea juridică.
Dar există o întrebare politică la care România încă nu a răspuns convingător:
A fost anularea alegerilor o reacție strict la neregulile constatate sau a fost mai ales expresia fricii establishmentului de rezultatul politic care se contura?
Aici se află una dintre cele mai mari rupturi de încredere dintre cetățeni și instituții.
Pentru o parte a societății, cauza a fost evidentă: ascensiunea lui Călin Georgescu și presupusa ingerință externă.
Pentru alții, întrebarea era mult mai simplă:
Dacă problema era Georgescu, de ce trebuia anulat întregul proces electoral?
Comisia de la Veneția a arătat ulterior că asemenea anulări de alegeri de către instanțe constituționale ridică probleme serioase de standarde, transparență și condiții juridice și că trebuie să existe reguli clare și garanții solide pentru asemenea măsuri.
Aici este adevărata vulnerabilitate a României.
Nu doar ceea ce s-a decis.
Ci faptul că milioane de cetățeni au ajuns să creadă că deciziile majore se iau deasupra votului lor.
Georgescu sau Lasconi? Întrebarea pe care Sistemul nu și-a permis-o?
Una dintre cele mai puternice interpretări politice ale acelui moment spune că problema reală pentru vechiul establishment nu era Călin Georgescu.
Ci posibilitatea ca, într-un tur doi, să câștige Elena Lasconi.
Această ipoteză explică de ce o parte a populației a perceput anularea scrutinului nu drept o apărare a democrației, ci drept o intervenție împotriva rezultatului democratic.
Iar odată ce această suspiciune s-a instalat, neincrederea.
Un stat democratic nu poate supraviețui doar prin instituții puternice.
Are nevoie și ca oamenii să creadă că acele instituții sunt imparțiale.
Apoi Sistemul a primit ceea ce, aparent, putea controla
Alegerile au fost reluate în mai 2025.
Sistemul i-a pus față în față pe Simion cu Nicușor, dar Simion, cu instrucțiuni clare, trebuia să piardă. Simion, Georgescu și capii mișcării suveraniste din România sunt toți creația Sistemului, pentru a putea manipula poporul și a rămâne la butoane.
În turul al doilea au ajuns George Simion și Nicușor Dan.
Simion a obținut 46,40%, iar Nicușor Dan 53,60%. Curtea Constituțională a respins ulterior contestația lui Simion și a confirmat rezultatul.
Așa au regizat scenariul ideal:
Un candidat provenit din tabăra suveranistă, suficient de puternic încât să concentreze nemulțumirea, dar suficient de polarizant încât să poată fi învins prin mobilizarea adversarilor săi.
Aici nu putem ignora paradoxul politic extraordinar:
Un candidat prezentat ca reprezentant al revoltei anti-Sistem ajunge în turul doi într-o confruntare în care aproape întregul establishment pro-european se mobilizează împotriva lui, dar nu face practic nimic pentru a câștiga. Refuză dezbaterile reale, acceptă din primul moment înfrângerea, chiar dacă diferența nu era foarte mare. Vechile partide revin în arhitectura puterii.
OSCE a constatat că alegerile repetate din 2025 au oferit alegătorilor alternative politice reale, dar a semnalat totodată probleme legate de comportamentul online neautentic, supravegherea insuficientă a campaniei și transparența instituțională.
Cu alte cuvinte: problema manipulării nu a dispărut odată cu Georgescu.
Și aici apare marea eroare a Sistemului
Poate că Sistemul a crezut că poate controla totul.
Poate că a crezut că poate controla furia.
Poate că a crezut că poate controla AUR.
Poate că a crezut că poate controla electoratul lui Georgescu.
Poate că a crezut că poate controla USR.
Poate că a crezut că poate transforma PNL într-un simplu instrument administrativ.
Dar aici s-ar putea să fi făcut greșeala fatală:
A confundat controlul instituțional cu controlul societății.
Societatea românească s-a schimbat.
Iar politicienii care au început să refuze vechile reflexe ale sistemului au devenit, tocmai de aceea, ținte.
Bolojan.
Fritz.
USR.
PNL-ul care încearcă să-și recupereze identitatea liberală.
Dar și acea parte din AUR care începe să privească dincolo de lozinci și să înțeleagă că România nu poate fi guvernată numai prin furie.
Iar acesta este momentul în care strategia veche începe să dea rateuri.
Sistemul a crezut că românii trebuie ținuți unii împotriva celorlalți
PSD contra PNL.
„Pro-europeni” contra „suveraniști”.
USR contra AUR.
Orașe contra sate.
Tineri contra vârstnici.
Români „buni” contra români „răi”.
Cei care iubesc România contra celor care „o vând”.
Aceasta este logica perfectă pentru un sistem care vrea să supraviețuiască:
Nu trebuie să convingi poporul că ești bun. Trebuie doar să-l convingi că ceilalți sunt mai răi decât tine.
Dar există o veste proastă pentru acest mecanism.
Începe să nu mai funcționeze.
AUR + PNL + USR? Coșmarul vechiului Sistem
Poate cea mai importantă concluzie a întregii situații românești este și cea mai paradoxală.
România nu va ieși din criză prin victoria definitivă a AUR asupra PNL.
Nici prin victoria PNL asupra AUR.
Nici prin dispariția USR.
Nici prin revenirea PSD.
Și cu atât mai puțin prin inventarea unei noi sperietori electorale.
România are nevoie de întâlnirea românilor care gândesc lucid din toate aceste tabere.
Un suveranist lucid poate apăra interesul național fără să fie anti-european.
Un liberal autentic poate apăra economia de piață fără să fie servil față de vechile rețele de putere.
Un progresist poate apăra drepturile individuale fără să disprețuiască tradiția și identitatea națională.
AUR, PNL și USR nu trebuie să devină același partid.
Dimpotrivă.
Trebuie să rămână diferite.
Dar ar putea descoperi că au un dușman comun: capturarea statului de către interese care nu mai răspund cetățeanului.
România nu mai are nevoie de o nouă sperietoare
Poate că aceasta este lecția ultimilor ani.
Georgescu nu trebuie să fie sperietoarea absolută.
Simion nu trebuie să fie sperietoarea absolută.
AUR nu trebuie să fie sperietoarea absolută.
PNL nu trebuie să fie sperietoarea absolută.
USR nu trebuie să fie sperietoarea absolută.
Pentru că, atunci când electoratul este ținut permanent într-o stare de frică, el încetează să mai pună întrebarea esențială:
Cine beneficiază de pe urma acestei lupte continue?
România nu va fi salvată de un politician providențial.
Nici de un partid providențial.
Va fi salvată atunci când oamenii vor refuza să mai joace jocul în care sunt obligați să-și urască vecinul pentru a proteja privilegiile celui care guvernează.
Iar cea mai mare amenințare pentru vechiul „Sistem” nu este AUR.
Nu este PNL.
Nu este USR.
Nu este nici măcar un candidat anume.
Cea mai mare amenințare este momentul în care românii din aceste tabere vor începe să se recunoască unii pe alții drept adversari politici, dar nu drept dușmani.
Atunci manipularea devine mult mai dificilă.
Atunci polarizarea își pierde eficiența.
Și atunci, pentru prima dată după 1989, adevărata întrebare nu mai este:
„Cine este împotriva cui?”
„Cine controlează România și în interesul cui?”
Iar aceasta este întrebarea de care vechiul Sistem s-ar putea teme cel mai mult.
Oare există, OMUL DE STAT, în România acestor zile, să încerce să coaguleze suveranismul, liberalismul si progresismul libere de securism?